PAIAȚA - Ion Pillat
Seara se lasă în odaie ca o ceață albastră; am închis cartea poemelor în proză ale neîntrecutului
Baudelaire. Dar neputând scăpa de obsesia dureroasă a ,,Batrînului
saltimbac" m-am dus la circ unde paiața înveselea poporul unui oraș întreg.
Paiața se strâmba, juca și se da peste cap; lumea se înghesuia și râdea, țipând: ,,Încă odată!'' ,,Încă odată!'' Și paiața
neobosită se schimonosea din nou, în tunetele de aplauze ale mulțimii.
Singur eu nu faceam haz- și când după
spectacol, norodul se scurse afară ca o apă murdară revărsată neagră pe
trotuar- în sala pustie acum, m-am apropiat de biata paiață care plângea
cu obrazul îngropat în palme.
Paiața părea atât de tristă că i-am
spus: ,,Iți înțeleg durerea. Ca tine îmi înjosesc mândria firească pentru
un public de imbecili. Lumea nu bănuiește câtă suferință ascund sub
faldul strălucitor al versurilor mele, precum nu poate zări lacrimile de
sub sulimanul obrazului tău de saltimbac".
Dar paiața mă privi mirată: ,,Plâng, îmi răspunde, fiindcă m-au părăsit cu toții și nu mai am în fața cui să mă dau peste cap".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu