acum plec împăcată
azi a fost o zi când am vrut să văd copacii
inima lor fără patimi, fructe verzi sub pleoape coapte
veșminte de mușchi, culori de toamnă în ierburi și buruieni
zodii și pietre prielnice
așă că am plecat pe alei în ceea ce a fost cândva parcul Bistriței
acum, grădină publică cu gazon și construcții moderne
clipeam prin rariști, prin copacii rămași sacrilegiului
cu vise întruchipate să zăresc copacul lalea, ce altădată, singur în Europa,
zâmbea ochilor
pășeam încetișor, ca de leac, să găsesc alinare la capătul drumului
poate în oglinda de la lac
învederarea, prietenă, să ridice frunzele, să ridice simțurile
recunosc, iluziile m-au prins în amintiri fugitive
idei himerice se înălțau în alt arbore
o viziune înlănțuită se vroia împlinită
pe o bancă, în fața aleii pentru bicicliști, mi-a atras atenția o bătrânică.
stătea sfielnică în portul negru de la sat, nu semăna cu bunica mea, cu mama tatălui,
măicuța cum îi spunea tata, dar avea ceva din aerul dumneaei, curat, de femeie de la țară.
când m-am întors din umbletul meu, mi-a zâmbit, parcă descins din șura de flori
și mi-a zis:
-m-am tot gândit, parcă semănați cu cineva de la noi!
dar parcă m-am trezit, pătrunsă de soare:
-de unde, de la noi? am întrebat-o cu un val șugubăț.
-de la noi, din Sânmihai.veni răspunsul mulțumit.
nu, nu sunt din Sânmihai, dar nu era supărată pentru asta și-am povestit de parcă ne cunoșteam demult.
mă întreba curioasă despre mine și familia mea, despre vremurile astea.
la rândul meu, am dorit să-i cunosc viața, să știu despre rostul său.
i-am ascultat uimită povestea, trăiește în azilul de bătrâni....și nu îi e dor de-acasă, de singurătatea de la Sânmihai.
are un fecior, aici la Bistrița, căsătorit, cu doi băieți, care locuiește într-un apartament cu două camere și nu o poate ține, iar fata, fata, din cauza ei e la azil, căci a murit la 46 de ani, lăsând și ea în urmă un băiat.
da, o poveste ca multe altele, dar fata dânsei dacă trăia ar fi avut anii mei.
când ne-am despărțit, s-a ridicat de pe bancă și m-a privit cu o privire venită parcă din adâncuri:
-acum plec împăcată, e ca și cum m-am întâlnit cu fata mea. și ochii îi erau senini, zâmbeau.
la cuvintele acestea, învăluită de acea privire, n-am putut reacționa...
doar ochii mi s-au umezit... și inima mi se întreba,
ce substanță natura?
idei himerice se înălțau în alt arbore
o viziune înlănțuită se vroia împlinită
pe o bancă, în fața aleii pentru bicicliști, mi-a atras atenția o bătrânică.
stătea sfielnică în portul negru de la sat, nu semăna cu bunica mea, cu mama tatălui,
măicuța cum îi spunea tata, dar avea ceva din aerul dumneaei, curat, de femeie de la țară.
când m-am întors din umbletul meu, mi-a zâmbit, parcă descins din șura de flori
și mi-a zis:
-m-am tot gândit, parcă semănați cu cineva de la noi!
dar parcă m-am trezit, pătrunsă de soare:
-de unde, de la noi? am întrebat-o cu un val șugubăț.
-de la noi, din Sânmihai.veni răspunsul mulțumit.
nu, nu sunt din Sânmihai, dar nu era supărată pentru asta și-am povestit de parcă ne cunoșteam demult.
mă întreba curioasă despre mine și familia mea, despre vremurile astea.
la rândul meu, am dorit să-i cunosc viața, să știu despre rostul său.
i-am ascultat uimită povestea, trăiește în azilul de bătrâni....și nu îi e dor de-acasă, de singurătatea de la Sânmihai.
are un fecior, aici la Bistrița, căsătorit, cu doi băieți, care locuiește într-un apartament cu două camere și nu o poate ține, iar fata, fata, din cauza ei e la azil, căci a murit la 46 de ani, lăsând și ea în urmă un băiat.
da, o poveste ca multe altele, dar fata dânsei dacă trăia ar fi avut anii mei.
când ne-am despărțit, s-a ridicat de pe bancă și m-a privit cu o privire venită parcă din adâncuri:
-acum plec împăcată, e ca și cum m-am întâlnit cu fata mea. și ochii îi erau senini, zâmbeau.
la cuvintele acestea, învăluită de acea privire, n-am putut reacționa...
doar ochii mi s-au umezit... și inima mi se întreba,
ce substanță natura?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu